Povestea orașului Tulcea
scris în februarie 1935
reluat la
Reluat de redacție
6 min
În gazeta veche nu avem colecția în mână. Avem o poveste. În februarie 1935, „Copilul Dobrogean” a tipărit „Povestea orașului Tulcea”, semnată Nenea Nicu. O redă Ligia Dima în cartea despre apa orașului, apărută la Tulcea în 2016. La nota de subsol, Nenea Nicu scria că ar vrea să fie un scriitor ca Ion Creangă și să fie tradus în toate limbile. Profesorul Mihai Marinache, care a citit colecția la Biblioteca Academiei, îl identifică: Nenea Nicu este învățătorul Nicu Damienescu, cel care ținea și administrația revistei.
Povestea nu este o cronică de arheolog. Este felul în care un dascăl le-a spus copiilor, lângă sobă, de unde ar veni numele orașului. Locurile însă erau cunoscute unui copil din Tulcea, în 1935: șoseaua Babadagului, Cercul de Recrutare, locul zis „La Tabără”, dealul cu uzina de apă. Ortografia de mai jos este cea de acum. Vorbele sunt din pagină.
Povestea orașului Tulcea
Toți ai casei plecaseră la plimbare. Moș Nae stătea singur acasă. Cu luleaua în colțul gurii, rezemat pe coate, privea afară la fulgii de zăpadă care se jucau șăgalnici prin curte. Se gândea la timpurile când era copil, ca Vasilică și Lenuța, nepoții lui, care erau acasă. Fără ei, casa părea pustie. Deodată ușa se deschise încet și nepoții lui, călcând ușor, se apropiară de bunicul și îi acoperiră ochii cu mânuțele lor înghețate, râzând cristalin. Zâmbind, le apucă mâinile și îi puse pe genunchi.
- Pe unde ați fost, dragii bunicului? zise moșul voios.
- Am fost la plimbare, răspunseră copiii, în cor.
Copiii se așezară pe pat. În odaie era cald și focul duduia, cum duduie motorul de automobil. Bunicul se așeză cu spatele la sobă, apoi, după ce se mai gândi, se așeză lângă copii.
- Dragii bunicului, vreți să vă spun o poveste?
- Dar cum se cheamă povestea pe care vrei să ne-o spui?
- Povestea orașului Tulcea!
- E frumoasă povestea aceasta?
- Frumoasă, dragii bunicului! Pe șoseaua Babadagului, cum treci de Cercul de Recrutare, pe partea dreaptă a dealului, se găsesc niște ridicături de pământ și niște șanțuri. Acolo, în vechime, era o cetate numită Cetatea lui Tul, unde stăteau străjerii și soldații care dădeau de știre oamenilor din oraș năvălirea dușmanilor.
- Bunicule, unde se ascundeau oamenii când era război?
- Bieții, unde să se ascundă? Fugeau în pădure, căci prin locurile unde se găsește azi orașul, pe-atunci era o pădure mare și deasă, din care nu se mai vedea nimic. Se ascundeau acolo.
- Săracii! Dar orașul unde se găsea atunci, dacă era pădure?
- Ehei, orașul era spre soare-apune. Pe locul unde se zice astăzi „La Tabără” și pe dealul dinspre apus și miazănoapte, unde-i uzina de apă, acolo erau casele locuitorilor.
„Povestea orașului Tulcea”
- De ce se cheamă orașul nostru Tulcea?
- Ascultați. De mult, când cetatea despre care vă spusei era zidită și îngrijită, era un voievod care se chema Tul. Voievodul acesta, pe cât de bun cârmuitor era pe timp de pace, pe atât era de viteaz și priceput în război. Într-o zi, pe când judeca doi oameni, un ostaș îi aduse știrea că păgânii au năvălit în țară.
Tul, care după cum v-am spus era un viteaz fără pereche, pe loc își strânse soldații și ieși înaintea dușmanilor care veneau dinspre Babadag. Înainte de luptă cheamă pe căpitani să se înțeleagă.
- Ce facem, căpitanii mei?
- Tul, dragul nostru, noi zicem să stăm în fața dușmanului până la ultimul om. Tu însă întoarce-te la cetatea ta și așteaptă acolo dușmanul.
- Nu, dragii mei. Uite ce zic: să se facă niște șanțuri și acolo să așezăm niște prăjini care vor avea în vârful lor căciuli. Vreo câțiva soldați, ascunși în șanțuri, vor trâmbița, iar alții vor mișca prăjinile, astfel ca dușmanul să creadă că acolo se află grosul oștirii. Căpitanul Isac va face cum va fi mai bine. Noi, cu restul soldaților, ne vom înșira pe marginea pădurii din dreapta noastră. Așa! Când vom vedea că dușmanii năvălesc spre șanțuri, soldații care vor fi cu noi vor trage cu arcurile în plin. Ce ziceți de planul meu?
- Este bun, foarte bun! răspunseră căpitanii într-un glas.
- Și acum, Dumnezeu să ne ajute! Căpitane Isac, vin să te sărut! Războiul e mare pacoste pe capul oamenilor, dar pământul țării noastre e mai presus de orice. Cine știe ce mi se poate întâmpla? Așadar, știi ce ai de făcut.
Voievodul Tul cu căpitanii și oastea rămaseră spre pădure, iar căpitanul Isac cu soldații săi așezară prăjinile astfel că, din depărtare, păreau adevărați soldați. Noaptea se lăsa încet, învăluind oastea lui Tul Voievod ca într-un văl de nepătruns. Țârâitul greierilor spinteca tăcerea nopții cu muzicuțele lor adormitoare.
În dimineața următoare, armatele dușmanului se apropiară de șanțurile căpitanului Isac. O ploaie de săgeți sfârtecară prăjinile mișcătoare, care însă stăteau locului. Înfuriați de supărare, dușmanii se pregăteau să năvălească la șanțuri, când Tul, din marginea pădurii, le trimise câteva mii de săgeți. Zăpăciți de lovitura primită, dușmanii dădură înapoi, să-și vină în fire, când alte câteva sute de săgeți le răriseră binișor rândurile. Neștiind ce să creadă, voiau să vină spre pădurea unde era Tul cu ostașii săi, dar, deodată, căpitanul Isac cu trâmbițașii lui începură a trâmbița pentru lupta corp la corp. Îngroziți peste măsură, dușmanii începură să se retragă. Voievodul Tul, călare pe un cal alb, în fruntea călăreților lui, năvăli asupra păgânilor, care, la gândul că vor fi prinși din două părți, începură a fugi care de care mai repede, aruncând arme, haine, aruncând tot, numai să fie mai ușori, să poată fugi mai repede.
- Voievodul Tul ce-a mai făcut după aceasta? întrebară nerăbdători nepoții.
- În fuga după dușmanii țării, căpătă vreo câteva răni grele. Știind că moartea este aproape, cu glasul stins, cheamă căpitanii în jurul lui și le zise: „Duceți-mă acasă, la cetatea mea, Tul… cea dragă! Acolo să mă îngropați!” Apoi muri.
Căpitanii îl duseră la cetate, unde îl înmormântară cu mare cinste.
De atunci, voievodatul Tul, după ultimele vorbe ale conducătorului său, „Tul… cea dragă”, s-a chemat Tulcea, iar orașul s-a mutat spre răsărit, aici, unde se află și astăzi.
Ce se poate spune după poveste
Atât s-a putut relua din numărul de februarie 1935. Nenea Nicu voia o poveste de spus copiilor, nu un studiu. Cetatea, voievodul și vorbele de pe urmă stau în pagină ca poveste. Șoseaua, tabăra și dealul cu uzina de apă stau ca locuri pe care le știau cei care o citeau. Când numărul va putea fi ținut în mână, se va vedea și litera tiparului. Până atunci, povestea aceasta este fereastra care s-a păstrat.
Cuvinte: Tulcea, 1935, Nenea Nicu, poveste
Niciun vot în revistă
Poți citi lucrarea. Conturile sunt pentru elevi, profesori și directorii de școli: se deschid cu invitație sau cu cod de clasă. Comentariile și votul revistei rămân în interiorul școlii. Nu există înregistrare publică.
Comentarii
Niciun comentariu aprobat încă.
Ca să comentezi, îți trebuie un cont de elev, de profesor sau de director. Intră sau folosește codul clasei.